Cala sau joaca de-a nemuritorii

Ulf, Corbu, Tara si Amalia sunt personajele care se "joaca" de-a PERVERTIREA. Sau de-a nemuritorii si paduchiutii. Cala, un fost parc de distractii de la marginea Bucurestiului, taiat perfect in jumatate de o sina de tren ce trece direct printr-o roata imensa, este terenul lor de joaca. "Joaca" s-a incheiat de mult aici, parcul a fost inlocuit de un abator, acum nici una nici alta, dar Ulf simte ca e singurul loc din care se poate intoarce intreg acasa. "Cala mi-a facut si bine si rau(...)acolo, in Cala m-am simtit cel mai mult eu. I-am zis Cala pentru ca, daca o priveai dintr-un anumit punct, dinspre marginea padurii, semana cu un cal."

Ulf este un scriitor blocat la a 6-a carte. Traieste un soi de criza manifestata prin pierderea interesului pentru majoritatea lucrurilor care odata ii placusera. Scrisul devine din placere absoluta si dependenta o joaca sterila, fara obiect si fara subiect. Plictisul ii rapeste activitatea care-l purtase prin lumile cele mai frumoase.

"Criza mea a venit pe nesimtite, pe furis, pas-pas. A inceput cu lucrurile banale. Mi-am pierdut interesul pentru locuri care altadata imi placeau. (...) Cu strazile s-a intamplat acelasi lucru. Au incetat sa-mi mai placa. Au devenit strazi-pe-care-nu-poti-sa-gandesti-in-timp-ce-mergi.(...) Au urmat bodegile. Aveam zeci de locuri preferate si fiecare insemna altceva pentru mine.(...) Dupa bodegi, boala s-a transferat la oameni. Toti aveau acelasi chip. Era ca si cum atunci cand intalneam un om, mi se inmanau si instructiunile lui de folosire."

Corbu, prieten cu Ulf, este pictor. Picteaza in tonuri halucinante. Pentru el, in arta, forma are prioritate fata de subiect. Lucrarile lui sunt intunecate si usor agresive. Arta este marea lor disputa. Ulf vede scrisul ca o modalitate de captare si conservare a trecutului, asemeni unui album foto. Instantanee ale eului.

Tara este curva. Arta ei este sexul. Sexul dur, sexul fara prejudecati, sexul oricand, sexul cu oricine si oricum. Tara il iubeste pe Ulf, doar ca pe Ulf il plictisesc imens atat sexul cat si femeile. Intalnim si in aceasta ca si in prima carte a C. Nemerovschi, Sange satanic, aceeasi voce masculina extrema care nu gaseste impacare si nici vreun rost in femeie. Feminitatea este un mit expirat. Ulf nu a iubit niciodata vreo femeie. Tara este doar un surogat de femeie pentru el. Il distreaza in prima faza, iar in cele din urma il plictisesc povestile ei cu mult sex. 36 de ani de imunitate in fata femeii. Si ne ofera el intr-un moment un soi de explicatie: "Mirosul de mal, de namol, mirosul de mare, de alge moarte sunt printre cele mai frumoase din lume. N-am intalnit nici o femeie care sa miroase asa si asta ar putea fi scuza mea pentru ca nu am iubit niciodata cu adevarat."

Corbu in schimb, el a iubit. Demult. Dar odata descoperit mecanismul, si-a pierdut interesul. Gusturile lui in materie de femei sunt cam extreme. Lui nu-i plac "femelele" aflate in intervalul de varsta rezervat in mod normal reproducerii. Lui Corbu ii plac fetitele sau batranele. "Cand vrajesti o tipa de varsta cuprinsa in norma 20-35 de ani ai de luptat doar cu prostia si conformismul ei. Astea sunt singurele provocari. Cand insa trebuie sa cuceresti o femela aflata la extremitatea timeline-ului, cum fac eu, ai mai mult obstacole."

Amalia este o adolescenta de 17 ani, care, prin intermediul Tarei, plonjeaza in lumea lui Ulf. Lumea nemuritorilor. Ulf o accepta din acelasi plictis care-i ucide si scrisul. Nu o iubeste, nu o doreste, dar nici n-o goneste. Disparitia ei, atunci cand se produce, il lasa complet rece. Moartea este si ea privita tot ca un joc, ca o scamatorie menita sa consolideze o alta forma de joaca. Nici Ulf, nici Corbu, nu simt vreo remuscare. Privesc disparitia sau moartea ei ca pe un fapt derizoriu, dar si necesar in momentul in care intervine posibilitatea de a fi fost omorata de Corbu. Pentru Ulf cautarea Amaliei nu survine decat din aceasta curiozitate. Dorinta de a verifica daca a fost ucisa sau nu de pictor.

Ulf impartise oamenii in doua mari categorii: Nemuritori si paduchiuti. "Cred ca imperativul kantian ar trebui redefinit. Delimitat mai bine omul de restul animalelor bipede care doar par oameni, care pozeaza in oameni, dar in fapt sunt paduchiuti." Tocmai aceasta delimitare constituie si justificarea comportamentului lor imoral. Si cum fictiunea functioneaza mereu dupa alte legi decat realitatea, nici nu este cazul sa o supunem parametrilor moralitatii. Singura judecata pe care cititorul ar trebui sa si-o atribuie este cea de ordin estetic. Legat de aceasta confuzie are si Ulf un scurt moment de reflectie: "Asta e singurul motiv pentru care literatura li se pare interesanta. Este o modalitate acceptata si incurajata de a te complace intr-un voyeurism cu iz de barfa."

Figurantii din roman nu sunt nici ei de trecut cu vederea. Barbuta, mosul cu pelicanii din inchipuirile lui Ulf, care locuieste intr-o coliba plutitoare si plina de tot felul de animale, paznicul Calei, un alt batran care ne ofera si o intoarcere in copilaria marcata pentru totdeauna de ororile intamplate chiar aici in Cala, umbrelosul, tot un mos, sunt privilegiati fata de ceilalti figuranti din roman si priviti cu ingaduinta, ba chiar admiratie. Restul sunt tipologii pe care le regasim si in Atlasul de mitocanie urbana, prezente pentru a mai diminua uneori nihilismul sau accentua sarcasmul lui Ulf sau Corbu. Si a ne distra pe noi, cititorii. Cala este singurul loc ferit de paduchiuti. Singurul loc in care PROSTIA nu are acces, in rest o "vedem" la fiecare pas, prin ochii personajelor, desigur.

*Guest writer pentru acest articol este Stefana Atodiresei, librar la Avant-Garde Librarium.