Bukowski si filosofia intamplarii

E, cu siguranta, ceva dezgustator si perfid intr-o carte ce face bravada cu o lume care sta sa cada, nascocind personaje niciodata suficient de motivate pentru a o aduna asa cum trebuie si care, pe deasupra, inspira o lene de reactie ce depaseste cu mult spatiul delimitat de hartie. Care molipseste, vasazica. La fel de sigur e si faptul ca decadenta aprobata are acel major risc de a starni repulsia cititorului (atentie, nu neaparat din considerente morale!) care suspecteaza ca are de-a face cu o varianta-kitsch a lumii. Prea multul cartii lui Bukowski nelinisteste in prima instanta, dar se vindeca prin aceea ca este realizat cu buna stiinta.

Totul porneste de la un Henry Chinaski la vreo 50 de ani si locuind in L.A.-ul anilor`70, cel pe trei sferturi (daca nu mai bine) Bukovski insusi. Sau Hank, cum i se mai spune, despre care n-am cum sa va ascund ca m-a chinuit cu placiditatea lui (stiu, l-as amuza teribil pe Bukowski, insa o vreme nu mi-am putut stapani avantul de vindecatoare) si a carui aparitie nu e singulara in proza acestui autor.

Pe langa tot alcoolul, cursele de cai, sexul experimental, deplasarile cu avionul, lecturile publice, serile rezervate din cand in cand scrisului, e drept ca putin lucru mai incape. Poate doar ceva umor, autocritica si dispretul unui om care “nu putea(m) suferi palavrageala, ipocrizia, flirturile, betivii amatori, oamenii anosti” (81). Un personaj care nu s-ar putea “face” in niciun alt fel decat prin naratiunea la persoana I, altfel intreaga lui viata ar semana cu o enumerare in derizoriu.

Imi pasa de burta alba si flasca, revarsandu-se in poalele lui Chinaski, de cada lui ingalbenita de trandavia mai multor ani, de toate pulsiunile sale sexuale si mai ales imi pasa de femeile de obicei neinteresante care ajung in patul lui, nu din curiozitate grosolana, ci pentru ca imi expun dureros de sincer o figura umana care - iar asta e aproape o sfidare - nu cere absolut nimic de la mine ca cititoare. Desigur, n-are cum sa nu fie intrigant! Un personaj care nu se vrea simpatizat, pe care il lasa rece orice apreciere, inchegat dintr-o filosofie a intamplarii, care pretinde (si nu pare a fi departe de adevar) ca exista doar pentru ca nu are nimic mai bun de facut, un astfel de personaj nu are nimic de pierdut si nu fura cititorul in niciun fel. E fascinant nu prin virilitatea sau detasarea sa aproape ofensiva fata de lume, cat e valoros prin naturaletea sa insipida.

Cat despre lirismul lui Chinaski – e clar, Bukovski, fiind si poet, nu s-a putut abtine – e grozav de bine plasat, schimband aerul intotdeauna la momentul potrivit. E putin, cantitativ vorbind, dar multumeste si chiar are calitatea de a nu bate la ochi in contextul unei proze mai degraba agresive. Bukowski nu-si forteaza stilistica – un plus, asadar. Apropo, cititi-i Dinosauria, We (o gasiti aici recitata de Bukowski insusi)!

Dar ajungem deja departe si tot nu v-am spus ce-i cu femeile lui Hank. Lydia, Mindie, Tammie, Cecelia, Debra, Sara, Tanya – ma opresc aici, e evident ce vreau sa demonstrez cu asta. Nu-i, asadar, surprinzator ca Chinaski n-are timp in mod aparte si consecvent pentru una din ele; am prins de ici un par roscat, de colo niste picioare suple si tot asa, pana s-a format un imens cocolos de trasaturi feminine, al carui mijloc nu-i de vazut si e chiar irelevant. Caci romanul lui Bukowski nu isi gaseste justificarea in femeile sale (si asta poate jigni, caci pe alocuri aduce mult a misoginism), ci in nevoia personajului central de a-si face stoc de viata. 

Nu-i de conceput ca Chinaski sa-si refuze o femeie, tot asa cum e de neimaginat sa-si infraneze singurul gest constant generos din existenta sa: scrisul. In definitiv, “Eram scriitor. Eram un batran pervers” (309), avand parte, se pare, de constiinta actului creator: are nevoie de carnalitate pentru ca e singura experienta de prima mana din care poate dezvolta mai tarziu fictionalul in opera sa. Fara ajutorul femeii, el nu poate decat cel mult s-o falsifice in scrisul sau, iar aici Chinaski e mai uman si mai neajutorat ca oricand. Evident, totusi, ca aceasta dependenta nu e marturisita mieros si nici nu are intentia de a complimenta femininul. Ce m-a surprins a fost, insa, urmatoarea demonstratie de slabiciune: “Si totusi femeile – femeile adevarate – ma speriau, pentru ca ele, in cele din urma, iti doreau sufletul, iar eu voiam sa pastrez ce mai ramasese din al meu.” (86)

Reevaluand cartea, amintesc tendinta ei de a se reduce, de a se simplifica, lucru ce ar putea nemultumi cititorii obisnuiti cu un standard ridicat de complexitate – se simte ca si cum n-ar fi fost gandita indelung. Adaugati un limbaj nu intotdeauna usor digerabil, truda de a-l observa pe Chinaski cum isi insuseste aglomeratia lumii fara absolut niciun criteriu si stanjeneala de a cadea uneori in capcana de a-l lua prea in serios.

Dar e o carte nesuferit de reala si pentru asta primeste o nota buna din partea mea!