Bastarda Istanbulului

Nascuta in 1971, in Franta, autoarea spunea intr-un interviu ca toata viata ei a fost ca cea a unui nomad; astfel, nu intamplator actiunea romanului este plasata in Istanbul si Arizona (fundal prezentat schematic), acestea fiind doua locuri de care Shafak se simte legata. De asemenea, de mentionat - si, de fapt, si usor de observat - este faptul ca textul abunda in figuri feminine, fiecare clar conturata, pe cand personajele masculine sunt cel mai adesea doar mentionate si apoi repede expediate in fundal. De ce? Scriitoarea a fost mereu inconjurata de femei care i-au impartasit povestile lor, avand in felul acesta un punct de plecare in zugravirea membrelor celor doua familii ce domina romanul: Kazanci (turci) si Tchakhmakhchian (armeni).

O potentiala optiune pentru titlu a fost la inceput Baba and the Bastard („baba” insemnand „tata” in turca), din dorinta de a trata problema absentei tatalui. Daca ar fi ramas la acest nivel, sunt destul de sigura ca nu as fi citit romanul. Tema mentionata e prezenta in text, dar nu e mereu in prim-plan; The Bastard of Istanbul nu se limiteaza doar la povestea unei persoane, ci am putea spune ca e un manunchi de povesti cu radacini ce se pierd in negura trecutului.

Ne sunt pregatite multe surprize, desi la prima vedere s-ar putea sa nu fie evident. Asya Kazanci e copilul din flori al „matusii” Zeliha Kazanci, ambele fiind femei nonconformiste pe care e o adevarata placere sa le cunosti, si al unui tata a carui identitate ne este dezvaluita de catre un djinn. Tanara turcoaica devine prietena lui Armanoush Tchakhmakhchian (fata unei americance si a unui armean din diaspora), fiica vitrega a lui Mustafa, unchiul Asyei. Desi sunt diferite din multe puncte de vedere (si recunosc ca o prefer pe Asya pentru ca, desi nu as numi-o un personaj plat, Armanoush nu m-a surprins sau impresionat prin mare lucru, in afara de decizia ei de a pleca in secret la Istanbul), ambele fete doresc mai mult decat orice sa-si descopere propria identitate. Dar aici intervin doua probleme: intruziunea comunitatii in identitatea individului, chestiune dublata de aceea legata de cat de mult dicteaza un trecut necunoscut noua cine suntem acum sau cine vom deveni.

n niciun caz nu putem reduce romanul la un rezumat de tipul: doua fete se intalnesc si incearca sa se descopere pe sine si sa afle ce se ascunde in trecutul propriilor familii, intrucat am pierde mult din ceea ce ne ofera textul. Sunt atat de multe povesti care se apropie si se indeparteaza, incat in cele din urma, cei doi arbori genealogici devin unul singur, chiar daca membrii ce-l alcatuiesc nu stiu de existenta celorlalti. Interesant este si faptul ca noi, cititorii, avem acces la secretele familiilor, spre deosebire de personajele romanului, care de obicei cunosc doar fragmente de adevar; exceptie face matusa Banu, care le intuieste cu adevarat. Povestile care nu au fost spuse mor odata cu protagonistii lor.

Sunt multe personaje, mai toate evidentiandu-si complexitatea prin trasaturi distincte si pe care le descoperim treptat. Exact in momentul in care ai impresia ca stii totul despre caracterul cuiva, afli detalii care surprind, personajele descoperindu-se pas cu pas, pana ajung la esenta. Uneori crezi ca intelegi pe deplin o tipologie, pentru ca apoi sa ti se dovedeasca faptul ca ascunde mai mult decat lasa la vedere. Personajele masculine sunt, dupa cum spuneam, doar schitate, rolul central fiind rezervat femeilor, prin ochii carora e prezentat trecutul, atat cu evenimente care au lasat in urma rani adanci, cat si cu lucruri marunte – retete (si trebuie spus ca trimiterile spre universul culinar apar la tot pasul; pana si capitolele au drept titluri ingrediente gasite in bucatarie: scortisoara, vanilie, zahar etc.), cantece, povesti – transmise de ele din generatie in generatie.

Fiecare personaj are un farmec aparte, si nu ma refer aici doar la Zeliha, Asya sau Armanoush. De fapt, cea care m-a surprins cel mai mult este matusa Banu, despre care credeam la inceput ca nu va avea un rol important si ca o voi uita pe masura ce ma voi apropia de sfarsitul cartii. Nu a fost asa. Propriul ei frate o aseamana cu „o carte misterioasa, scrisa intr-un alfabet tainic” (p. 399). Nu vreau sa spun prea multe despre ea pentru ca as risca sa dezvalui finalul, dar subliniez ca datorita ei se strecoara in text cateva elemente fantastice (cei doi djinn-i care o slujesc, doamna Dulce si domnul Amar).

Si pentru a incheia discutia despre personaje, pe ritmurile muzicii lui Johnny Cash facem cunostinta cu o „femeie” in care pulseaza zece milioane de inimi, al carei spirit e un amalgam de zgomote, arome si superstitii. Vorbesc de orasul Istanbul, vazut de Shafak drept o entitate feminina ce nu cunoaste linistea, ai carei copii (legitimi sau nu) isi duc vietile intre traditie si modernitate, trecut si viitor, unii devenind parte anonima a unui grup, in timp ce altii incearca sa gaseasca un refugiu pentru a-si afirma individualitatea.

Relevant este si faptul ca romanul trateaza subiecte si dincolo de viata de zi cu zi a unor oameni simpli. Shafak aduce in discutie genocidul din 1915 si teroarea prin care au trecut armenii atunci; cele doua planuri alterneaza, uneori firesc, alteori cam fortat, rememorarea trecutului realizandu-se pe un ton grav. Faptul ca autoarea a recunoscut un eveniment pe care multi turci il neaga a avut drept consecinta lansarea unor acuzatii potrivit carora aceasta ar fi atentat la „turcism” (o aberatie, dupa umila mea parere); in cele din urma, acuzatiile au fost retrase, dar aceasta experienta i-a atras atentia scriitorului Orhan Pamuk si probabil a sporit in general popularitatea romanului (asa cum tinde sa se intample cu cartile controversate). In orice caz, Elif Shafak spunea ca este nevoie ca turcii sa-si aminteasca si armenii sa uite; un popor trebuie sa aiba un simt al continuitatii, dar cand esti blocat in trecut nu mai vezi viitorul.

Mi-a placut tare mult Bastarda Istanbulului si, cum nu voiam sa se termine, am amanat cat am putut citirea ultimelor pagini (desi nu am avut rabdare mai mult de cateva ore). Atatea personaje frumoase, atata ironie impletita cu dramatism, lucruri marunte si evenimente importante din istoria Turciei, toate lucrand ca parti ale unei carti emotionante, care nu lasa niciun cititor sa ramana indiferent in fata mesajului ei.