Arta spaniola a Secolului de Aur

Cartea are 300 de pagini cu tot cu notele bibliografice si 235 de pagini fara. Spre deosebire de alte studii teoretice, imaginile populeaza o mare parte din lucrare si asta reprezinta un plus. Aproape toate operele analizate sunt reproduse, ceea ce faciliteaza receptarea mesajului. Tema abordata este una care poate trezi interesul nu numai specialistilor si iubitorilor de arta, ci si celor interesati de cultura vizuala in sens mai larg, precum si celor interesati de misticism, ezoterism si manifestari iesite din comun. Este o lectura placuta pentru oricine, asta pentru ca, pe langa analizele foarte bine concepute, avem o multitudine de texte citate ce contin marturii concrete ale vizionarilor.

Asa cum se intelege si din titlu, subiectul principal este reprezentarea nereprezentabilului. Principalele intrebari la care ni se dau raspunsuri sunt: „Cum poti reda extern o experienta interioara?”, mai precis,„Cum poti reda vizual o viziune/experienta ce are loc in sufletul omului?”. Ni se ofera raspunsuri si pozitii ale unora sau altoraprin intermediul textelor publicate la acea vreme de catre teoreticieni sau chiar de artisti, sau prin intermediul direct al lucrarilor interpretate. Tema poate fi transferata si in actualitate, deoarece, incepand cu modernistii tot ceea ce exprimau artistii erau trairi sufletesti, iar intelegand bine solutiile unei astfel de probleme, ajunse la apogeu in Spania secolelor XVI-XVII, te poate ajuta foarte mult in receptarea unor opere, care nu au neaparat un continut religios, dar care se bazeaza tot pe transpunerea nereprezentabilului pe panza.

Cartea este structurata in 7 capitole. In primul capitol se stabileste care sunt solutiile alese de artisti pentru a-i face pe spectatori sa inteleaga ce vede sfantul reprezentat  (imagine narativa) si ce spune sfantul (discurs narativ). Ni se exemplifica acest lucru prin analizarea unor lucrari precum Sfantul Stefan la Templu de Juan de Juanes, pe care o diseca compozitional, pe registre, sintactic si semantic, adica iconografic (de altfel cam aceasta este modalitatea folosita, indiferent de opera). Aflam cateva dintre scopurile si functiile acestor opere: cel de marturie, de constientizare, de comunicare, de experienta vizionara a spectatorului aflat in fata panzei. Pozitia Bisericii fata de aceste lucrari a fost foarte sceptica, avand temerea ca nu vor putea juca un rol de intermediar intre opera si credincios pana ce, dupa Conciliul de la Toronto, s-a decis ca se pot folosi de aceste opere dupa propriile interese. Aflam care erau principalele impedimente in reprezentarea unei viziuni: „Redai ce vede sfantul sau cum vede el?”, „Folosesti perspectiva?”, „Folosesti racursiul?”, „Cum depistezi viziunile false?” etc. Prin exemple comparative (ex. Rafael-Ribalta) ne sunt prezentate solutiile. In acest capitol aflam si care este una dintre marile functii ale picturii cu tema religioasa: functia fatica. Asta inseamna ca opera joaca un rol de retea, stabileste legatura intre credincios si manifestarea divina. S-au constituit, in vederea rezolvarii problemelor, niste reguli. Tabloul trebuia sa fie persuasiv, sa prezinte care este harul sfantului si sa-l faca pe spectator sa participe, prin empatie, la actul vizionar.

In al doilea capitol se discuta despre dedublare iconica si dedublare narativa. Cea dintai se refera la reprezentarea cerului si a pamantului, la plasarea vizunii in partea de sus si a vizionarului in partea de jos. Dedublarea narativa se refera la solutiile compozitionale exemplificate prin lucrarile unora ca El Greco. Cel de-al treilea capitol se refera la viziuni si imagini, la caracterul iluzoriu al picturilor, la efectul impresionant pe care il provoaca in functie de iluminare si distanta de la care sunt privite. Avem ca exemple efectele iluzorii create de pictori ca Zurbaran. Capitolul patru abordeaza opinii reticente fata de reprezentabilitatea viziunilor, ca cele ale lui Alberti. Sunt prezentate cele doua opinii contrare conform carora te poti sluji de sculptura sau pictura in activitatea vizionara (Tereza din Ávila) sau „nimic din ceea ce reprezinta imaginatia nu poate fi folosit ca mijloc corespunzator pentru uniunea cu Dumnezeu” (Sfantul Ioan al Crucii). Sunt enumerate elementele de nelipsit, care definesc genul: norul, pata si scenele aeriene.

In capitolul cinci se analizeaza reprezentarea Fecioarei Maria, reliefandu-se ce probleme a intampinat si care a fost atitudinea artistilor fata de acest lucru. Imaculata conceptie a preocupat artistii spanioli obsesiv in secolele XV si XVII. Stoichita si-a propus sa demonstreze ca, desi exista studii legate de iconografia Fecioarei, toti au trecut cu vederea faptul ca la temelia acestei iconografii se afla transformarea „viziunii” in „tablou”. In secolele XVI si XVII misticii vedeau aparitia Fecioarei cel mai des, urmata de cea a lui Hristos si, in cele din urma, pe ambii in aceeasi viziune. Treimea era rara, Dumnezeu Tatal aparea extrem de rar in reprezentari iar aparitia unui inger sau sfant era chiar un caz iesit din comun.

Despre erosul mistic se discuta in capitolul sase, unde ne izbim de o simbolistica aparent stranie (alaptarea mistica a Sfantului Bernard, unirea Sfantului Bernard cu Hristos etc.). Prin exemple si marturii ale vizionarilor suntem introdusi in acest concept destul de tulburator si incomod. In ultimul capitol ne sunt prezentate obiectiv si pragmatic solutiile tehnice legate de posturile sfintilor si ale celor care luau parte la savarsirea viziunii: expresiile faciale, privirea, pozitia capului si a gatului, gestica mainiloretc. Ideea directoare a analizelor vizuale desfasurate aici pare a fi aceea ca miscarile sufletului se cunosc prin miscarile corpului, dupa cum  afirma  Jusepe de Ribera. Ca postura a receptorului ni se aduce la cunostinta ca avem de ales intre trei atitudini: de devotiune, de admiratie si de extaz.

Cartea se incheie cu o concluzie prezentata pe puncte, in care Stoichita demonstreaza ca scopul sau de a prezenta solutiile problemei reprezentarii nereprezentabiluluia fost atins. El nu schiteaza aici concluzii definitive, ci inregistreaza solutii provizorii pentru o analiza iconografica complexa. Pentru a concluziona si eu, mentionez faptul ca lectura este una rapida, fluenta si savuroasa. Atat marturiile vizionarilor cat si solutiile picturale trezesc un vadit interes si te conving sa intorci pagina. In sfera cercetarii si istoriei artei din Romania, aceasta carte este nu doar o aparitie editorialainedita, o gura de aer proaspat printre atatea studii generaliste si impersonale, ci si o cercetare ale carei solutii pot oferi importante repere pentru cercetarile asupra vizualitatii desfasurate la noi.

*Guest writer pentru acest articol este Madalina Zavate, studenta la Istoria si teoria artei in cadrul UAGE.