Alerta de grad zero in proza scurta romaneasca actuala

In antologia lui Ursenco m-am simtit intocmai ca la supermarket; m-am perindat printre rafturi pline de identitati ce-mi negociau simpatia, unele in ambalaj seducator, dar cu gramaj neconvenabil, altele purtandu-si anonim infatisarea printre alte produse, dar dezvelind  apoi o surpriza gustativa, mi s-a permis sa caut cu de-amanuntul, sa refuz si intr-un final sa aleg acea sfera literara echitabila atat in maniera de reprezentare, cat si in esenta. Caci nu e deloc usor sa-ti propui sa-ti plasezi chiar si o farama de eu in forma atat de incerta a naratiunii scurte, inteleasa ca o fluctuatie intre intre specia cea mai restransa si contructia cea mai extinsa a literaturii, „un roman-haiku care concureaza cu intimitatea cea mai sacra a poeziei”, dupa cum ni se sugereaza in prefata.

Si totusi, tocmai aici s-au impotmolit unii dintre autorii antologati, cu toate ca se cadea ca ei sa infrunte cu brio atat tentatia de a inghesui prea multa substanta intr-un spatiu redus, cat si pe aceea de a-si dilua excesiv mesajul care ar fi avut eventual mai mult sens in cazul unei incadrari in fundal, dar nu de sine statator. Astfel, cele doua zone in care s-au integrat textele au fost: ori, mai intai, preponderent metaforizanta, ori dominant pragmatica. Asta inseamna ca www.Bombkamoda .com de Florica Bud si ultima halta a lui Emanuel Luca sunt la un pas de poeticitate si poate chiar le-ar fi stat mai bine in versuri (dar asta e, fireste, doar o speculatie), in vreme ce, la polul opus, as mai fi asteptat inca multe pagini de la Adrian Suciu si al lui Terminus si de la Dmitri Miticov si Fecioara Maria si Pruncul.

Oricum, diversitatea textelor impune asemenea riscuri, o omogenitate a creatiilor fiind o posibilitate iluzorie, caci autorii se disting intre ei prin faptul ca populeaza „o geografie literara romanofona suficient de extinsa” incat sa nu-si intersecteze decat rareori crezul artistic. Si totusi, la nivel formal epicul resuseste sa actioneze ca un liant indeajuns de pronuntat pentru ca structura mozaicala a cartii sa nu fie deloc deranjanta.

Astfel, ambianta literara devine, de la cea transanta la cea parabolica, de la cea cu dispozitie inovatoare la  cea retrasa in pretinsa naivitate lingvistica, mulajul principiilor beletristice ale fiecarui scriitor in parte, ce-si are locul democratic in cuprinsul cartii. Poate si de aceea seamana cu un test de toleranta fata de maniere de rostire de natura atat de pestrita.

Pe de alta parte, aceasta atitudine experimentala produce prin efect de domino si segmentarea potentialei senzatii revelatorii la final de lectura, de aceea ar fi cumpatata si onesta debarasarea cititorului de astfel de exigente pe care tipul acesta de antologie nu le poate satisface si nici nu isi propune, banuiesc, sa o faca, fiind mai indicata o apreciere fractionala a cartii, atentia si interesul cazand convergent.

Prin urmare, ma simt indatorata sa recunosc ca m-a inviorat intr-un dus de imaginatie deloc ostentativa sau contrafacuta Caciula ruseasca de Carmen Firan. Textul merge pe planul focalizarii cand pe personaj, cand pe actiune, ceea ce antreneaza o cadenta placuta a nararii, ce mi s-a derulat in minte aidoma unui scurt-metraj despre strengaria neintentionata a batranicii Olga in metroul din Manhattan.

Viata pe un memory stick (sau De vorba cu ingerul de pe monitor) de Carmen Manuela Macelaru este o lucrare inchegata sub foma unui interviu fictiv, inedit fiind faptul ca ridica indirect o intrebare referitoare la relatia dintre creatie si creator: dupa ce acesta din urma se elibereaza de duhul inspiratiei, care in cele din urma e tot o parte a identatii lui, mai poate exista cunoastere si comunicare intre toate cioburile artistului? E o investigare a artistului care de cele mai multe ori ramane in plan secund in raport cu propria sa opera, dar care in acest text isi varsa gandurile intr-o imagistica usor sacadata, dar involuntar curata, estetic vorbind.

Opera Omnia a lui Liviu G. Stan graveaza povestea omului neclintit atat in bine, cat si in rau, aplicand insertii cu gravitate emotionala pe fondul unei expresii cotidiene ce stinge senzatia de livresc. Se insista pe un singur personaj, Andresz, infricosat pana la paroxism de copilul ce urmeaza sa i se nasca, refuzand astfel simbolic si deplasarea in afara persoanei lui, denaturarea identitara. Se ridica problematica moralitatii, a integritatii si a mortii.

Dar acestea sunt doar cateva dintre cele 55 de tonuri ce compun sonoritatea Alertei de grad zero in proza scurta romaneasca actuala, un demers a carui eterogenitate nu ma stinghereste cu nimic, dar care ar fi fost poate, in viziunea mea, chiar mai interesant daca ar fi cerut macar o vaga restrictionare tematica, scriitorii devenind astfel niste performeri.