Dublu eveniment la Carturesti Palas Iasi: Timpul si Tarkovski

Este a doua oara cand Revista Timpul, editata de Adenium, ne rasfata cu o lansare festiva, cu bomboane raffaello si sampanie, cu reviste gratis pentru toata lumea... In acelasi timp, manifestarea este dublata de evenimentul organizat de Mihai Vacariu (autorul cartii mai sus mentionate, n. 1967, licentiat in Filosofie, pasionat de film, in special de filmografia lui Tarkovski), plasat sub un motto cel putin interesant, Catrenul lui Emil Brumaru: “Paharul de cristal cand cade jos/ Sties a moara-n tandari lungi, frumos,/Imprastiind taioase curcubeie pe covor./ Vai, numai eu nu ma pricep sa mor”.

Pentru cei care au lipsit, evenimentul a putut fi vizionat live aici (de-acum s-ar putea inlocui cu o inregistrare de la fata locului, pentru cei interesati).

Pe scurt, invitatii au fost imbiati sa discute, atmosfera a fost una lejera, netrucata, picanteriile poetului Emil Brumaru si modul natural, simplu, modest, in care Mihai Vacariu si-a moderat propria lansare, dand de gandit asupra modului ideal de organizare a unui eveniment cultural. Am apreciat spontaneitatea poetului, cat si firescul autorului. “Ce caut eu aici?”, a intrebat retoric poetul. Mihai Vacariu, citind cateva dintre creatiile acestuia si proiectand cateva secvente din filmul Oglinda, a reusit sa-l provoace sa se deschida povestilor, in stilul inconfundabil, cu care de-acum ne-a obisnuit. In acelasi timp, autorul cartii a incercat sa demonstreze ca filmul este poezie, iar poezia – film (“poezia imaginii/imaginea poeziei”), ilustrand poeticul din secventele tarkovskiene aduse in fata publicului. Discursul nu a fost unul savant, ci s-a axat pe teme universale, terminologic accesibil construit: dragostea, femeia, visul, de asemenea pe modul in care Tarkovski, cel din viziunea lui Mihai Vacariu, le tematizeaza in filmele sale.

Cartea pe care Mihai Vacariu o dedica lui Tarkovski are o dimensiune teoretica (receptarea regizorului din perspectiva fenomenologica, hermeneutica, metafizica, escatologica, dar si una profund subiectiva: “Sunt de-a dreptul fascinat (…) Nu stiu de ce, dar simt ca filmul asta ar putea sa imi aduca, in sfarsit, salvarea”. Astfel ca, pentru autorul cartii, vizionarea pe ascuns a filmelor regizorului rus, in timpul comunismului, ii provoaca mici pseudorevelatii de ordin personal. In fond, cred ca intrega cartea reprezinta o cautare a propriului ego.

Dostoievski spunea ca “Frumusetea ar putea salva lumea” – si atunci ma intreb nu cumva legatura dintre dimensiunea estetica si cea escatologica devine esentiala?! (Am jonglat si eu cu aceste idei si promit un text mai amanuntit intr-o revista academica). De aici, pasiunea mea pentru teatru si legatura pe care o fac intre teatru si filosofie. Ma bucur sa descopar ca mai exista si alti autori care incearca sa foloseasca  arta ca posibilitate de ilustrare a unor teorii sustinute. Pana la urma, le spuneam si studentilor, nu poti face filosofie pur si simplu. Trebuie sa mai ai ceva... Inaintasii au avut o stiinta (fizica sau matematica etc.). Eu am ales arta teatrala, altii, iata, au ales filmul, cu tinta precisa – Tarkovski.