Bon Jovi - asa cum nu s-a vazut la Iasi

Canicula ce parea ca topeste asfaltul bucurestean a facut ca mare parte din posesorii biletelor la concertul Bon Jovi sa-si amane plecarea spre Piata Constitutiei. Astfel ca la 18:20, debutul primei trupe din deschidere, QuantiQ, una dintre castigatoarele concursului Rock FM, s-a bucurat de doar cateva mii de spectatori. La 19:05, cand au urcat pe scena cei de la Stillborn, cateva sute de persoane ce veneau din Piata Unirii si incercau sa ajunga la intrarea dinspre Parcul Izvor au protestat cand jandarmii au ridicat o baricada din garduri de metal pentru a evita aglomerarea suplimentara a portilor, luate deja cu asalt. Stillborn n-a cantat rau in cele 25 de minute avute la dispozitie, dar era clar ca lumea venise pentru altceva.

La ora 20 fix cei din fata au izbucnit in urale. La auzul freamatului o buna parte din spectatorii aflati in zona corturilor de unde-si puteau schimba jetoanele in bauturi sau mancare au plecat de la randuri pentru a nu pierde primele acorduri din Raise Your Hands. Jon Bon Jovi e, intr-un final, in Romania, avand pe el camasa de jeans bleu din posterele revistei Bravo de la mijlocul anilor '90. Multimea rezoneaza mult mai bine pe a doua piesa, You Give Love a Bad Name. Idolul partii feminine a publicului pare ca si-a pastrat prospetimea aparitiei fizice, in ciuda varstei, dar vocea e putin obosita. Publicul insa e fresh si canta curat si tare pe final, la indemnul formatiei.

Dupa Born to Be My Baby, We Weren't Born to Follow aduce pe ecranul gigant din spate imagini eclectice, de la Dalai Lama la Piscasso, Jimi Hendrix sau Martin Luther King Jr. pana la pompierul ca erou - atat de uzitata dupa 11 septembrie. Culorile albastru-alb-rosu fac lozincile care se deruleaza, gen "Break the chains", "Unite", "Stand Up", "Freedom", "Resist", atat de populare in demersul de inducere a unei stari artificiale de rebeliune in mijlocul unui consumerism extrem (un calcul rapid rezulta in peste 3 milioane de euro cheltuiti doar pe bilete) sa para mai mult elemente de propaganda pro-americana decat chemari la lupta anti-sistem.

Pe Lost Highway devine clar ca sunetistii n-au gasit formula cea mai potrivita, sunetul venind mai mult pe frecvente medii. Dar nu mai conteaza nimic cand din boxe se aude It's My Life: pana si cei din zona VIP se ridica in picioare, fredonand versurile arhicunoscute. Tempo-ul mai lent decat al variantei originale si pauzele de respiratie pe care le face solistul te fac sa crezi ca ai in fata un cover-band Bon Jovi. Sunetul creste si scade brusc in volum pe inalte si medii, ca o caseta uzata introduse intr-un casetofon cu capul de citire necuratat. Dandu-si probabil seama ca nu e cea mai reusita interpretare, Richie & co nu lungesc piesa si trec la In These Arms. Cei de la tribune se aseaza iar jos, senzatia pe care o am fiind de film la un cinematograf de mall sau drive-in ("As I dream about movies they won't make of me when I'm dead"): oameni cu popcorn sau nachos, stinse cu bere si cola, pitipoance dar si copii care au strans din timp bani pentru concert.

Urmeaza o numaratoare inversa facuta de Jon Bon Jovi care se opreste la anul 1982 pentru a introduce prima piesa a trupei difuzata la radio: Runaway. Deja baietii s-au mai incalzit, sunetul e mai bun si la We Got It Goin' On devine clar ca cei din cover-band au lasat locul adevaratului Bon Jovi. Pe Captain Crash & the Beauty Queen From Mars sunt indemnati sa ridice mainile in aer si cei (deloc putini) care urmareau concertul de pe cladirile ministerelor din zona.

5 siluete de tipe sexy pe un fundal rosu (cum altfel?) dau startul pentru Bad Medicine. Jon intrerupe piesa pentru a anunta ziua de nastere a chitaristului Richie Sambora (fostul sot al frumoasei Heather Locklear), iar din public apare imediat un banner dedicat celui care, de la divortul din 2007 are constant probleme cu alcoolul si tranchilizantele. Pe ecran este prezentata o domnisoara din public, cu un maieu foarte decoltat pe care un Jon Bon Jovi inspirat o roaga sa-l dea jos pentru sarbatorit. Fata nu stie sa profite de secundele de celebritate si se incrunta neprietenos, spre dezamagirea multimii. Dupa "Happy Birthday" se trece prin Hot Legs si Old Time Rock 'n' Roll pentru a se reveni la refrenul Bad Medicine.

Jon Bon Jovi coboara pe niste limbi de scena intre primele randuri de public, primii 300 sositi dintre posesorii de bilete Golden Circle fiind asezati in zona separata de instalarea scenei speciale. Un tehnician ii aduce un Ibanez electroacustic negru cu care incepe primele acorduri din When We Were Beautiful (apropo de versul din Bed of Roses citat anterior, pana la urma visul lui Jon a fost implinit cat e inca in viata, din 2009 existand un documentar omonim care prezinta imagini din cadrul turneului Lost Highway). Ramane in mijlocul publicului pentru Bed of Roses, inconjurat de o mare de telefoane care imortalizau piesa intr-o incercare de a accesa inca o data amintirile dansurilor sau sarutarilor din ultimii 19 ani care au avut-o drept coloana sonora. Ascult atent, curios daca va atinge notele inalte: o face fara probleme deosebite, aratand ca nu doar aspectul fizic a ramas aproape neschimbat. Apoi, intr-o miscare de marketing devenita cliseu, solistul se infasoara in tricolor. Lumea se ridica in picioare ca la imn, fiorul nationalist actionand ca reflex neconditionat.

Il cheama langa el pe Richie sa cante ceva impreuna: I'll Be There For You. Pe Who Says You Can't Go Home, sarbatoritul zilei schimba (iar) chitara cu una neagra ce pare batuta cu pietre Swarovski. La indemnurile de a bate din palme in diferite moduri publicul raspunde docil si bucuros ca este implicat in show. I'll Sleep When I'm Dead consemneaza si schimbarea camasii uda de transpiratie cu un maieu negru, nedecoltat, mai cu gust decat cele folosite de Mircea Badea in aparitiile in care cauta look de bad boy. Pe Someday I'll Be Saturday Night Jon Bon Jovi pare obosit, in timp ce Richie schimba (a cata oara?) chitara. Dupa Have a Nice Day urmeaza piesa cu care formatia incheie de obicei concertele, Keep the Faith. Pe imaginea din background apar focuri de artificii, dar ele raman doar la un nivel virtual pe toata durata spectacolului. La doua ore de la startul concertului, Bon Jovi multumeste publicului si se retrage pentru cateva minute.

Primul bis incepe cu Dry County, o piesa ale carei acorduri imi aduc aminte de Kayleigh al celor de la Marillion. Apoi Jon intreaba daca sunt "cowboys" in public pentru a face trecerea spre Wanted Dead or Alive. Ca sa fiu putin rau, ma gandesc ca daca folosea termenul "shepard" probabil ecoul aprobator ar fi fost mai pronuntat. Blood on Blood lasa apoi locul primelor versuri de la Livin' on a Prayer, pe care publicul le duce la bun sfarsit. Foarte bine aleasa, proiectia de pe ecranul din spate arata zeci de fani facand cover dupa aceasta piesa pe youtube, intr-o incercare de a-si apropia si publicul sub 30 de ani, minoritar la Bucuresti.

Istovit, dar in acelasi timp placut surprins de receptivitatea publicului si caldura cu care ii este intampinat orice gest, Jon Bon Jovi da sa plece dar este intors de energia fanilor pentru un al doilea encore. Si, intr-un moment in care nimeni nu mai spera, isi trimite fanele in extaz cu cea mai cunoscuta piesa a sa, Always. Dupa momentul de delir cu totii credem ca These Days va fi ultimul cantec interpretat, dar surpriza este totala atunci cand formatia termina cu coverul piesei consacrate de cei de la The Beatles, Twist and Shout. Piata Constitutiei pare intruchiparea sloganului "Toata lumea danseaza/ toata lumea se distreaza." N-a plecat inainte de a multumi inca o data publicului pentru cele 3 decenii de asteptare, promitand ca se va intoarce: "It's a deal!".

Rezumand, prima ora a fost ‘de incalzire', in a doua si-au incantat fanii, iar in cea de-a treia i-au facut pana si pe cei mai sceptici sa plece acasa incantati de ce traisera. In concluzie, show-ul Bon Jovi a fost sub concertul Guns N'Roses de anul trecut, fara doar si poate, dar personal de la Metallica de pe fostul stadion Lia Manoliu n-am mai vazut asa un feedback bun al publicului romanesc. Cele 3 ore de cantat aproape fara pauza l-au facut cu siguranta cel mai lung concert al unei trupe la care am asistat. De altfel, la intrebarea daca pretul biletului a fost justificat s-ar putea raspunde cu "Au cantat de toti banii."