30 Seconds of Fame. Sau despre oameni si papusi

Sala Gaudeamus a Casei de Cultura a Studentilor s-a umplut cadentat, pe raguselile de fundal ale unui Tom Waits din oficiu. Iar pe masura ce oamenii de asezau pe scaune si chitarile pe scena, am putut anticipa ca alegerea salii nu fusese atit de neadecvata cum am crezut initial, cel putin pentru spiritul cvasi-teatral din unele piese ale trupei. Nu a fost acel tip de concert in care se formeaza o juxtapunere amicala cu publicul, tete-a-tete-ul dat de un loc intim, precum un bar brodat cu fum de tigara. Insa, cu atit mai mult dupa ce concertul a avansat, am realizat ca insasi sala le-a daruit o maturitate de negasit intr-un mediu mai sus numit. 

Au debutat cu A crazy ballet, piesa care deschide si albumul „30 seconds of fame”, fara introduceri lungi, cu o mina ferma pe microfon. Scincetul lung „I am more than a song...” s-a comportat de sine statator ca o ars poetica pentru ce a urmat. Iar I human a fost cu siguranta un exemplu elocvent al accentelor de progressive din muzica lor. In special daca luam in calcul, pe linga orchestratie, tempo-ul inegal si nuantele pastel din versuri, proiectiile imagistice din spatele artistilor.

Am apreciat intotdeauna ideea crearii unei sinestezii muzica-imagine in timpul unui concert. De inventat roata, nu se pune problema, insa in cazul unor piese ca The puppet sau I human, psihedelicul a fost cu siguranta completat pictural de panoul de proiectie.

Acustice si avangardiste

Iar flautul, o semnatura neechivoca a lor, prezent si pe o buna parte din piesele de pe „30 seconds of fame” – imi vine spontan in minte Tummo – inunda melodiile cu o specie de substanta frageda, care te face sa te gindesti la umbletul peisajelor pe fereastra unui tren in miscare. De adaugat aici ca am observat un sablon in tematica pieselor, pe linga coloritul ocult al unui cotidian ascuns oamenilor angrenati in mecanismul social, mult dor de evadare.

Un intermezzo scurt in partea in engleza a concertului a introdus un segment acustic al pieselor pe care trebuie sa recunosc ca nu l-am gasit atit de hipnotizant cum simt ca se dorea. Si asta pentru ca in general singurul pacat al trupei e ca, pe alocuri, pur si simplu incearca prea mult. Surrealistic Collage a fost un amestec de mesaj cu o profunzime anuntata si auto-proclamata, cu versuri de o complexitate construita saturat.

Partea in limba romana a concertului a fost un melanj intre firestile Perfect ori Granita-n ranita si versiunile de pe varianta romaneasca a noului album. N-o sa se intimple azi, desi mi-ar fi placut mai degraba s-o ascult in engleza, in locul lui Road trip, a sunat oricum la fel de puternic si de original si in limba romana. Iar Finale a fost o adevarata demonstratie a falsetto-ului tinguit al lui Dan Byron si un moment demn de tinut minte in concert.

Imi voi mai aminti cu siguranta momente ca The puppet, sau Tummo, iar gustul lasat per ansamblu a fost unul placut. Ca acele concerte de la care te intorci cu chef de ascultat muzica pina tirziu in noapte, cu tigari multe si cu ochii-n tavan.