La piel que habito sau Pictorul Almodóvar

V-ati gindit vreodata la un film horror in regia lui Almodovar? Nu, nici eu, pina sa deschid aceasta piele de care m-am ferit ceva vreme. Cu elemente clare de thriller, ceea ce maestrul s-a ferit sa ne arate pina acum si cu aspecte de Bond, ceea ce am crezut ca nu exista pentru Pedro, La piel que habito ma face sa zvicnesc. Inca de la inceput observ analitic un Banderas sigur pe sine, scos din cutie, dement si provocator, o punere in scena cu care nu eram invatata din partea actorului. Uitindu-ma in urma, la Mujeres al borde de un ataque de nervioso, la Matador si la Átame! si la evolutia personajelor pe care le joaca Antonio, ajung la concluzia ca era inevitabil sa devina acest doctor machiavelic, ahtiat dupa perfectiune si dupa indeplinirea propriilor scopuri.

Si poate ca, exagerind ca de obicei, el este singurul motiv pentru care am vazut filmul de doua ori. Pentru ca am simtit mereu ca Robert Ledgard ascunde mai mult decit am putut observa din prima si pentru ca m-am ambitionat sa gasesc frintura lui umana si macar o greseala in interpretare. Ce am descoperit in schimb a fost ceva ce m-a multumit mai mult decit ratarea: sugestii fine si conexiuni suprinzatoare. Por exemplo, daca deschidem ochii mari vedem printre primele scene, in resedinta psihopatului, o imensa ilustrare a unui tablou lasciv (pentru care am un fetis enorm). Vedem o femeie sprijinita pe cot, care priveste senzual si care prin postura invita mintea la erotism. Citeva clipe mai tirziu vom descoperi recreata aceeasi traire prin personajul Verei, o tinara cu un costum de culoarea pielii care priveste gales inspre camera cu care o supravegheaza doctorul. In fata ecranului gigant Ledgard o soarbe din priviri si, printr-un gest extrem de placut, introduce magia lui Almodovar pentru prima data: dualitatea sexelor.

Stim din intreaga sa istorie de filme ca Pedro s-a jucat cu ideea de transformare a barbatilor in femei, cu iubiri pasionale intre barbati si cu un continuu razboi de neintegeri intre genuri. Prin jocul pe care il fac cele doua personaje, prin pozitia trupurilor, ni se spune ca avem de-a face cu o poveste despre transformare, rivalitate, obsesii si greseli. Daca privim cu atentie la cele doua opere de arta vom vedea ca Venus poate fi oricare dintre cele doua personaje si ca lipseste un element pe care aproape ca il ignoram: ciinele, simbolul loialitatii.

Iar asa cum vom vedea pe parcurul actiunii, in La piel que habito avem de-a face cu o fortare a unei fiinte umane, cu o transformare silita si cu o dorinta fierbinte de evadare. Avem tradarea ca element principal, care se regaseste poate in cea mai lipsita de sens scena si complicatie pe care am vazut-o in filmele lui Almodovar (si le-am vazut pe toate) – aparitia non sensuala a tigrutului care sechestreaza si violeaza, doar pentru a intari ideea care era deja evidenta, ca pentru Robert Vera este un bun material de care nu are voie sa se atinga nimeni. Frumusetea filmului consta tocmai in aceasta realtie speciala si in atasamentul profund detasat, daca se poate spune asa ceva. Vera nu este nici o clipa privita ca o persoana, ci ea este o incununare a muncii, ca o diploma care sta frumos pe perete.

Si acum ca am ajuns la aceasta parte, vreau sa va impartasesc o descoperire aproape stiintifica, pe care am facut-o analizind ultima parte a filmului. Intr-o excelenta scena in care Vera pare ca s-a indragostit de cel care o tine captiva se asaza alaturi de el si ii cere o tigara. Ne este atrasa atentia asupra modelului rochiei, un imprimeu care se regaseste in tablourile din spatele doctorului. Acelea sunt opere pictate de artistul Juan Gatti si ilustreaza trupuri dezgolite de piele, fara identitate sexuala, plimbindu-se prin gradinile Edenului. Intre Gatti si Almodovar, la fel ca intre Banderas si el exista o colaborare veche si, asa cum sustine pictorul, un schimb de placeri: “Básicamente yo sé lo que le gusta, él sabe lo que me gusta”.