Kreuzweg (Patimile Mariei)

Remarcat de critica internationala drept „o creatie extraordinara” (Sound on Sight), „o poveste impecabila stilistic” (Screen Daily), „o descindere riguroasa in iadul unei adolescente” (The Hollywood Reporter), Patimile Mariei / Stations of the Cross / Kreuzweg, reprezinta o acuzatie si, in acelasi timp, legenda unei sfinte. Este o poveste despre religie, devotiune si credinta duse la extrem. Maria are 14 ani, iar familia ei face parte dintr-o comunitate de catolici fundamentalisti. Copila traieste intr-o lume moderna, insa inima ei ii apartine lui Isus. Vrea sa-L urmeze, sa devina sfanta si sa ajunga in ceruri, precum sfintii-copii despre care i s-a tot povestit. Maria va traversa 14 etape asa cum Isus a facut 14 opriri pe drumul Golgotei si isi va atinge in cele din urma scopul.

Debutanta Lea van Acken este fenomenala in rolul Mariei si impresioneaza profund in rolul fetei de 14 ani sufocata de religia stricta, precum si de dorinta de a-si atinge scopul. Filmul in sine este la fel de radical ca si subiectul sau, construit din 14 cadre fixe, lungi, ce il determina pe spectator sa contemple interactiunile de pe ecran intr-un mod cu totul diferit de cel traditional. Brüggemann construieste filmul matematic si face o disectie silita a catolicismului fanatic. 

Dupa premiera mondiala de la Berlinale, Patimile Mariei si-a continuat traseul international in prestigioase festivaluri si a fost recompensat cu numeroase distinctii precum: Premiul Stanley Kubrick pentru Inovatie la Traverse City Film Festival, Premiul Publicului la Festivalul de Film Wiosna / Varsovia, Polonia, Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film / Palic, Serbia, Premiul Criticilor de Festivalul de Film de la Edinburgh sau Premiul Juriului Ecumenic la Norwegian International Film Festival. 

In Patimile Mariei, Dietrich Brüggemann reia formal experienta din filmul sau de debut, Neun Szenen (2006). Cadrele fixe, tablouri cu durata de pana la 15 minute, constituie o provocatoare. Brüggemann nu simte nevoia de a conduce spectatorii prin decizii de montaj, ci ii lasa sa priveasca neingradit si sa vada lucrurile in simultaneitatea lor.