Film domestic, pentru toata familia

Desi acum vreo doua luni ma lamentam ca a inceput sezonul cu premiere ale filmelor romanesti iar la Iasi nu ajunge niciunul, iata ca s-au gasit solutii mai mult sau mai putin fericite de a organiza macar proiectii unice. Zic mai putin fericite pentru ca desi apreciez efortul organizatorilor proiectiei de vineri seara, ecranul pe care s-a putut vedea filmul era mult prea mic pentru sala de la CCS. Ca o comparatie, un ecran normal de cinema e de vreo 10 ori mai mare, iar asta nu e doar un numar: e o diferenta aproape complet diferita ca experienta senzoriala. Altfel, sunetul a fost bun, cu citeva exceptii care tin probabil de inregistrarea primara a dialogurilor din familia taximestrului Nelu.

In ceea ce priveste filmul propriu-zis, am primit cu optimism schimbarea vizibila de gen din cinema-ul lui Sitaru. Dupa cum anuntam si in avancronica, daca primele sale doua lungmetraje erau intr-un registru mai degraba tragico-dramatic, Domestic e o comedie neagra, dupa cum insusi regizorul si-a etichetat-o. Partea la care am avut insa retineri au fost remake-urile dupa scurtmetrajele Colivia si Lord. Chiar daca refolosirea povestilor intr-un alt proiect se incadreaza intr-o paradigma postmodernista in care intertextualitatea si autoreferentialitatea sint conceptualizate (apud Lucian Maier), ma tem ca cel putin in cazul Coliviei rezultatul e mai degraba nefericit. Si asta pentru ca nu e o simpla trimitere (comica, ca in cazul lui Lord si care dureaza doar pret de un cadru), ci e o adevarata transpunere, simplificata si saracita de metafora sociala a coliviei din versiunea initiala.

Altfel, doua dintre marcile specifice regizorului Sitaru (cred ca singurul din cinema-ul romanesc care uzeaza de astfel de semnaturi tusante), cadrul subiectiv si nota suprarealista, sint destul de slab folosite in Domestic, aproape gratuit. Poate mai putin visul (suprarealist), care are rolul de oferi o posibilitate de lectura ceva mai adinca (un grand design, cum zice Gorzo) a seriei de sketch-uri; dar nu stiu insa cit de tentanta e aceasta perspectiva pentru publicul larg, dat fiind faptul ca aerul comic pluteste chiar si deasupra cadrelor cu visul funest.

Cred totusi ca „un nou film romanesc comic” suna mai bine decit „un alt film romanesc adinc, cu incercari de comic”, iar „consumarea” lui ca entertainment e mai nimerita decit una care sa implice diverse discutii supralicitante (care ar putea fi similare cu cele despre turistii care vin din viitor, care au un soi de ironie meta-textuala bine plasata de regizor, a propos de incercarile de a gasi semnificatii ascunse in „sacrificarea” unui biet iepure).

Alaturi de Tudor Giurgiu sau Iulia Rugina si cele mai recente filme ale lor, Domestic se inscrie probabil in ceea ce istoricii filmului romanesc post-Cristi Puiu vor numi peste ceva ani „incercarea unor regizori din noul val de a ajunge la publicul romanesc larg” si „punerea bazelor industriei de film autohton”. Chiar daca aceasta ultima sintagma suna idealist, cred ca simpla existenta a filmelor amintite mai sus e un argument valabil pentru care filmul romanesc sa nu se confunde doar cu o directie estetica valoroasa si apreciata de critica, ci si cu o incercare de a fonda un business pe ruinele cinematografiei comuniste (atit din punct de vedere administrativ, cit si artistic).