Cum a fost la Pestisorul de Aur

Pe scurt, am ajuns absolut din greseala la Pestisorul de Aur, pentru ca primisem acreditare la RO-IFF un alt festival aproape anonim, ajuns la a IX-a editie, iar in programul RO-IFF se regaseau si vreo 4 documentare si un workshop organizate de Pestisorul. Desi workshopul era intitulat Promovarea filmelor pe retele de socializare, prezentarea n-avea nicio legatura cu cinematografia ci era pregatita pentru diverse companii cu activitate ne-culturala care vor sa-si imbunatateasca prezenta in social media. Ar fi incredibil daca n-ar fi adevarat.

Dintre cele patru filme care au rulat, am reusit sa vad Hija, in regia Mariei Paz Gonzalez, un documentar chilian din 2013. O mama si fiica ei isi cauta fiecare tatal pe care nu l-au cunoscut niciodata. Nu au nicio informatie sigura, iar intrebatul din poarta-n poarta nu duce nicaieri. Regizoarea este chiar personajul principal al acestui demers cinematografic (fiica din titlu) care porneste de la inceput cu un minus. Punindu-se pe sine in centrul camerei, nu putem ajunge decit la doua concluzii – ori avem de-a face cu un ego supradimensionat, ori cu o incapacitate acoperita stingaci de a urmari un alt individ, o alteritate. Conform imdb, Maria Gonzalez a mai regizat un documentar de mediumetraj in 2005, Antes que todo, dar posibilitatea de a-l viziona pentru a putea face o comparatie intre cele doua filme si a confirma aceasta ipoteza, este inexistenta.

Luind in considerare insa celelalte aspecte ale conceptului regizoral din Hija (un scenariu ilizibil, nedisimularea intre scopul urmarit de film si cel din actiunea din film, lipsa unei coerente vizuale, modalitatile neprofesioniste de a umple timpii morti ai actiunii etc.), acestea imi intaresc mai degraba cea de-a doua optiune – lipsa „curajului” artistic si neasumarea centrarii discursului cinematografic pe altcineva decit insusi autorul filmului.

Totodata, empatia pe care eu ca spectator o simt in ceea ce priveste relationarea cu personajele (relatie care ar trebui sa figureze printre prioritatile regizorului in momentul in care isi gindeste filmul), este prost gestionata. Lipsindu-mi indicatori importanti, precum miza si urmarile dramei prin care cele doua personaje trec, nu pot decit sa urmaresc haotic ceea ce li se intimpla. Si ca esecul sa fie dus pina la capat, finalul ofera o imagine emblematica pentru ceea ce a vrut regizoarea sa transmita. Nimic.